Revista de Cercetare în Ştiinţe ale Educaţiei

...promovand cercetarea in educaţie, propovăm o educaţie de calitate!

  • Increase font size
  • Default font size
  • Decrease font size

Violenţa în şcoală. Agresivitate în rândul elevilor

Daniela CHIRA, student anul IV,
Marinela PREDOI, student anul IV,
Laura PURCĂREA, student anul IV,
Ana-Irina SAFTIU, student anul IV,
Facultatea de Psihologie şi Sociologi, Domeniul Psihologie,
Universitatea de Vest din Timişoara;
(coordonator) asist. univ. drd. Marian D. ILIE,
Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic,
Universitatea de Vest din Timişoara.

8  mai 2007

Abstract
The present research means, on one hand to point out the degree of association between self-esteem and aggressiveness among the pupils, and on the other hand, to evaluate the relationship between temper and the aggressive behaviors of teen-agers. Thus, in the fallowing studies have been applied: The Self Esteem Scale by Rosenberg, the Heymans Temperament Test and Eysenck Personality Inventory, out of which has only been selected the dial for impulsiveness.
Keywords: self-esteem, aggressiveness, temperament.

Rezumat
Studiul de faţă îşi propune pe de o parte, evidenţierea gradului de asociere dintre stima de sine şi agresivitate în rândul elevilor, iar pe de altă parte evaluarea relaţiei dintre temperament şi comportamentul agresiv al elevilor adolescenţi. În acest scop s-au folosit: proba pentru evaluarea stimei de sine, elaborată de Rosenberg, proba pentru temperament, construită de Heymans, proba pentru evaluarea personalităţii, concepută şi utilizată de Eysenck din care s-a selectat doar scala pentru impulsivitate.
Cuvinte cheie: agresivitate, stimă de sine, temperament.

I. Descrierea cadrului teoretic al temei abordate
Termenul agresivitate îşi găseşte originea etimologică în latinescul „adgradior”, care înseamnă „a merge către... cu un spirit belicos, cu tendinţa de a ataca.” În acest sens, noţiunea de agresivitate trimite la o potenţialitate individuală, la capacitatea de a înfrunta un obstacol, de a se confrunta cu altul şi a nu da înapoi în caz de dificultate. În acest sens, agresivitatea este deci necesară, uneori chiar utilă pentru desfăşurarea şi finalizarea unei activităţi. Ea reprezintă o instanţă profundă care permite individului să se afirme, să nu dea înapoi în faţa dificultăţilor. Treptat, însă, în literatura de specialitate, termenul de agresivitate dobândeşte un nou înţeles, acela de „comportament distructiv şi violent orientat spre persoane, obiecte sau spre sine” (Popescu Neveanu, 1978).
O problemă discutată este dacă agresivitatea constituie o trăsătură înnăscută sau dobândită. Pentru S. Freud agresivitatea este o forţă endogenă, pulsională, înnăscută. Freud include agresivitatea în instinctul morţii, ce este responsabil de conduitele distructive ale individului. Pentru ca această presiune ereditară să nu aibă consecinţe nefaste asupra individului şi a celorlalţi trebuie găsite situaţii, modalităţi nedistructive care să canalizeze tendinţele agresive. O modalitate, în această direcţie, ar putea fi ceea ce Freud numea mecanismul sublimării, prin care impulsurile agresive sunt satisfăcute în activităţi sportive.
John Dollard explică natura comportamentelor agresive prin ipoteza frustrare-agresiune. Astfel, agresivitatea este o consecinţă a frustrării şi orice frustrare antrenează o formă de agresivitate. Intensitatea răspunsului agresiv este proporţională cu cea a frustrării. Dacă răspunsul direct nu este posibil, reacţia poate îmbrăca trei forme: inhibiţia, redirecţionarea către o altă ţintă, catharsisul. Chiar dacă teoria lui Dollard a fost supusă unor critici serioase, insistându-se pe faptul că exagerează legătura frustrare-agresivitate, frustrarea rămâne una din cele mai importante surse ale agresivităţii.
Teoreticienii învăţării sociale susţin că agresivitatea este dobândită fie prin învăţarea directă - acordarea de recompense sau pedepse unor comportamente - fie prin observarea şi imitarea unor modele de conduită ale altora. Agresivitatea face parte din diferitele comportamente sociale pe care individul le achiziţionează şi care sunt menţinute şi actualizate când condiţiile o impun. Experimentele psihologului Bandura au demonstrat rolul adultului ca model în însuşirea comportamentului agresiv la copii. Putem aşadar disocia două aspecte în analizele asupra agresivităţii. Pe de o parte, agresivitatea este considerată o trăsătură internă, inaccesibilă care ţine mai mult de instinct, asupra căreia nu putem acţiona. Pe de altă parte, există o dimensiune externă a agresivităţii, care ţine de învăţare, se construieşte şi poate fi controlată.
Noţiunea de violenţă este discutată în relaţie cu cea de agresivitate. Majoritatea analizelor privilegiază ideea că agresivitatea ţine mai mult de instinct, în timp ce violenţa ţine mai mult de cultură, educaţie, context.  Rădăcina latină a termenului violenţă este „vis”, care înseamnă “forţă” şi trimite la ideea de putere, dominaţie, de utilizare a superiorităţii fizice asupra altuia. Eric Debarbieux (1996) defineşte violenţa ca fiind „dezorganizarea brutală sau continuă a unui sistem personal, colectiv sau social şi care se traduce printr-o pierdere a integrităţii, ce poate fi fizică, psihică sau materială. Această dezorganizare poate să se opereze prin agresiune, utilizarea forţei, conştient sau inconştient, însă poate exista şi violenţă doar din punctul de vedere al victimei, fără ca agresorul să aibă intenţia de a face rău”.
Referindu-ne la mediul educaţional, credem că suntem îndreptăţiţi, în prezent, dar nu numai, să afirmăm că: violenţa este din punct de vedere statistic cea mai frecventă conduită de devianţă şcolară. Şcoala este în mod tradiţional locul de producere şi transmitere a cunoaşterii, de formare a competenţelor cognitive, de înţelegere a sensului vieţii şi a lumii care ne înconjoară, de înţelegere a raporturilor cu ceilalţi şi cu noi înşine. În acest context, a vorbi despre violenţă acolo unde ne aşteptăm să găsim cele mai bune condiţii pentru formarea şi dezvoltarea armonioasă a personalităţii poate părea un fapt cel puţin neverosimil. Statisticile vin însă cu date certe care vizează diferite tipuri de infracţiuni comise de minori. De exemplu, din statisticile Ministerului de Interne, în anul 2000, la nivelul judeţului Iaşi au fost comise de către minori 499 de infracţiuni: un omor, o tentativă de omor, 9 vătămări corporale, o vătămare corporală gravă, 5 violuri, 458 de furturi, 19 tâlhării, 5 infracţiuni de prostituţie. Este drept că nu toate aceste acte au fost comise în interiorul şcolii, dar toate au fost comise de indivizii care au o vârstă şcolară, ceea ce poate explica şi amploarea violenţei din, strict, arealul educaţional.
Mass-media, cercetările, statisticile oficiale raportează o creştere spectaculoasă a fenomenului în ultimele trei decenii în mai multe ţări ale lumii. În Canada un studiu realizat de Consiliul Superior al Educaţiei din Quebec a găsit că 41% din elevii de şcoală primară au fost victime ale violenţei la şcoală (cf. Fattah, 1991). În Norvegia un studiu naţional asupra violenţei şcolare a arătat că 15% din elevi au fost implicaţi în acte de violenţă la şcoală (cf. Olweus, 1993). În Marea Britanie, o cercetare realizată de specialiştii de la Universitatea din Sheffield raportează că 27% din elevi au fost victime ale violenţelor în şcoală. Dintre aceştia 10% au fost agresaţi de mai multe ori pe săptămână (cf. National Children Bureau, 1998).
Efectele violenţei fizice vizează atât sănătatea corporală a victimei, cât şi evoluţia sa psihologică. În plan cognitiv, autopercepţie negativă, iar în plan emoţional teamă, depresie. Violenţele verbale, psihologice afectează în principal stima de sine; victimele se simt devalorizate, îşi pierd încrederea în posibilităţile proprii, devin anxioase. Un studiu britanic (cf. Action for Children, 1998) a ajuns la concluzia că în fiecare an 10 elevi au tentative de suicid determinate de actele de violenţă de la şcoală.
Cauzele violenţei în şcoală sunt multiple. Mediul familial reprezintă cea mai importantă sursă de acest fel. Mulţi dintre copiii care prezintă un profil agresiv provin din familii dezorganizate, au experienţa divorţului părinţilor şi trăiesc în familii monoparentale. Mediul social conţine numeroase surse de influenţă de natură să inducă violenţa şcolară: situaţia economică, slăbiciunea mecanismelor de control social, inegalităţile sociale, criza valorilor morale, mass-media, lipsa de cooperare a instituuţiilor implicate în educaţie.
Trăsăturile de personalitate ale elevului sunt şi ele într-o corelaţie strânsă cu comportamentele violente. Banciu şi Rădulescu (1985) menţionează: trăsături de ordin egocentric, diminuarea sentimentului de responsabilitate şi culpabilitate, instabilitatea emoţională, slăbiciunea mecanismelor voluntare, de autocontrol. La aceste trăsături individuale se adaugă problemele specifice vârstei adolescenţei.
Adolescenţa este o „boală cu durată limitată” (R. Campbell, 1994), ea are un caracter spectacular, oscilant, în care individul devine extrem de vulnerabil.
Această perioadă este deosebit de permeabilă influenţei fenomenului Pygmalion, în sensul că o anume superdozare a aşteptărilor din partea dascălilor, precum şi practicarea unei uşoare supraevaluări a posibilităţilor elevilor de către profesori stimulează performanţele acestora.
La această vârstă, adolescentul descoperă cu încântare tărâmul poeziei. În acelaşi timp, memorează cu aviditate versuri, aforisme, metafore.
Cât priveşte muzica, se preferă cea modernă, iar audiţiile sunt debordante în decibeli.
Preocuparea în direcţia viitoarei profesiuni evoluează firesc, odată cu scadenţa momentului opţiunii profesionale. Orientarea şcolară şi profesională se realizează prin efortul concertat al familiei, şcolii şi al individului în cauză.
În adolescenţă, sunt frecvente conduitele predelincvente. În această perioadă, agresivitatea înregistrează un salt consistent. Comportamentul agresiv oscilează nu numai în funcţie de vârstă, dar şi de sex, raportul dintre băieţi şi fete fiind de 5 la 1, ceea ce înseamnă un supliment remarcabil de agresiune masculină.
Adesea, printre cauzele conduitelor impulsive sunt enumerate, de mulţi cercetători, şi anumite trăsături temperamentale. Se consideră că există anumite tipuri de temperament (coleric, nervos ) care ar sta la baza acestor atitudini agresive ale elevilor.
Temperamentul este dimensiunea dinamico-energetică a personalităţii care se exprimă cel mai pregnant în conduită.
Psihologul român Nicolae Mărgineanu a considerat că temperamentul caracterizează forma manifestărilor noastre şi, de aceea, l-a definit drept aspectul formal al afectivităţii şi reactivităţii motorii specifice unei persoane.
Prima încercare de identificare şi explicare a tipurilor temperamentale o datorăm medicilor Antichitatii, Hippocrate şi Galenus. Ei au socotit că predominanţa în organism a uneia dintre cele patru „umori” (sânge, limfă, bila neagră şi bila galbenă) determină temperamentul. Pe această bază, ei stabilesc patru tipuri de temperament: sangvinic, flegmatic, melancolic si coleric.
Colericul este energic, nelinistit, impetuos, uneori impulsiv şi îsi risipeşte energia. El este inegal în manifestări. Stările afective se succed cu rapiditate. Are tendinţa de dominare în grup şi se dăruieşte cu pasiune unei idei sau cauze.
Sangvinicul este vioi, vesel, optimist şi se adaptează cu uşurinţă la orice situaţii. Fire activă, schimbă activităţile foarte des deoarece simte permanent nevoia de ceva nou. Trăirile afective sunt intense, dar sentimentele sunt superficiale şi instabile. Trece cu uşurintă peste eşecuri sau decepţii sentimentale şi stabileşte usor contacte cu alte persoane.
Flegmaticul este linistit, calm, imperturbabil, cugetat în tot ceea ce face, pare a dispune de o răbdare fără margini. Are o putere de muncă deosebită şi este foarte tenace, meticulos în tot ceea ce face. Fire închisă, puţin comunicativă, preferă activităţile individuale.
Melancolicul este puţin rezistent la eforturi îndelungate. Puţin comunicativ, închis în sine, melancolicul are dificultăţi de adaptare socială. Debitul verbal este scăzut, gesticulaţia redusă.
Cercetând temperamentul, numeroşi psihologi (Heymans, Wiersma, Rene Le Senne) au pornit de la existenţa a trei proprietăţi fundamentale (emotivitatea, activismul şi rezonanţa reprezentărilor), pe care s-ar clădi opt tipuri temperamentale: nervos, sentimental, coleric, pasionat, sangvinic, flegmatic, amorf, apatic. Aceste tipuri le vom studia şi le vom aplica şi noi în acest proiect.
O altă cauză foarte des invocată pentru conduitele impulsive ale elevilor este şi cea legată de stima de sine. Foarte mulţi cercetători consideră că persoanele care au tendinţe agresive, au în general o stimă de sine scăzută, nu au încredere în propriille forţe şi capacităţi.
Apreciată drept „unitatea centrală a experientei noastre la care raportăm, în ultimă instanţă, totul”, stima de sine reprezintă pentru Vera F. Birkenbihl suportul supravieţuirii noastre psihice, suport la fel de important pentru noi ca şi propria noastră sănătate trupească.
Lawrence (1996) considera ca Eul reuneste trei aspecte: Eul real, Eul ideal si stima de sine. Stima de sine reprezintă „evaluarea personala a diferentelor dintre Eul real si cel ideal”, constituind dimensiunea afectiva a Eului. Termenul de stima de sine include elemente cognitive, afective si comportamentale. Elementul cognitiv e reprezentat de faptul ca orice persoana se gandeste la propriul eu, evaluand discrepanta intre eul ideal (ceea ce si-ar dori acea persoana sa fie) si eul real (ceea ce este ea in realitate). Elementul afectiv se refera la emotiile, sentimentele si atitudinile unei persoane cu privire la aceasta discrepanţă. Aspectul comportamental se manifestă prin: asertivitate, respect fata de sine şi ceilalti, pasivitate şi resemnare, competitivitate. Conceptul de stima de sine este corelat cu sentimentul de competenta si constientizare a propriei valori. Indivizii cu un grad scazut de stima de sine se concentreaza de obicei sa-i impresioneze pe altii, au o incredere scazuta in propria persoana, au dubii asupra valorii si acceptarii lor sociale, nu-si asuma riscuri si incearca sa evite eşecul. Caută confirmarea propriei valori, a propriilor decizii la altii si sunt usor influentabili.
Existenţa şi creşterea stimei de sine presupun satisfacerea a două mari trebuinţe:
a)sentimentul de a fi iubit (sau accesibilitatea socială); mai precis, situatia de a ne simti apreciati, simpatizati, doriti, populari;
b)sentimentul de a fi competent (sau capacitatea de a actiona eficient); mai precis, situatia de a fi performanti, înzestraţi, abili, capabili de a rezolva problemele şi de a depăşi - constructiv şi autentic ¬provocările vieţii. Cel mai profund şi cel mai intim constituent al stimei de sine este iubirea de sine. Se pare că nivelul ei depinde, în mare măsură, de "hrana afectivă", de dragostea pe care familia i-a împărtăşit-o individului pe când era copil. În cazul celui cu o stimă de sine (constant) scăzută, iubirea de sine este foarte slabă; conceptia despre sine (întemeiată pe o autocunoaştere confuză) este neclară, precară.
O dată cu înmulţirea cazurilor de violenţă în şcoală s-au intensificat şi preocupările de studiere a fenomenului, astfel încât, literatura de specialitate operează la ora actuală cu o terminologie specifică pentru a nuanţa conceptul general de „violenţă în şcoală”. În literatura anglo-saxonă se folosesc termenii:
*aggression (comiterea unui atac fără provocare, atac consumat în plan fizic sau verbal);
*agressivity (componenta normală a personalităţii, agresivitatea latentă, potenţialul de a comite atacuri);
*agressiveness (o stare relativ propice comiterii unei agresiuni, susţinută de anumite trăsături ale persoanei care se pot exprima ca forme adaptate social ale agresivităţii: competitivitatea, combativitatea, iniţiativa, curajul, ambiţia);
*mobbing (atacuri în grup, produse de copii asupra unui alt copil; actualmente sensul acestui termen este acoperit de noţiunea de bullying, care se referă atât la atacurile/terorizarea/intimidarea în grup cât şi la cea individuală);
*bullying (un gen de violenţă, pe termen lung, atât fizică, cât şi psihologică, iniţiată de un individ sau grup şi direcţionată împotriva unui individ care nu se poate apăra în contextul respectiv).

II. Scopul proiectului

Identificarea la nivelul unei clase agresive de elevi a setului aferent de cauze ale conduitelor impulsive ale acestora în vederea propunerii unor modalităţi de intervenţie care să reducă aceste comportamente agresive.

III. Obiectivele proiectului
Obiectivele acestei cercetări vizează următoarele aspecte:
-evidenţierea gradului de asociere dintre stimă de sine şi agresivitate, în rândul elevilor;
-evaluarea relaţiei dintre temperament şi comportamentul agresiv al elevilor adolescenţi.

IV. Ipotezele lansate

Pentru atingerea obiectivelor enunţate, s-au avansat următoarele ipoteze:
Ip.1.– dacă stima de sine are un nivel scăzut, atunci individul manifestă frecvent un comportament agresiv ridicat;
Ip.2.– dacă individul prezintă multe trăsături temperamentale de gen nervos sau/şi coleric, atunci manifestă frecvent un comportament agresiv ridicat şi viceversa.

V. Descrierea metodologiei de cercetare folosită şi a aplicării efective a acesteia
Eşantionul

A fost supusă studiului o clasă de 30 elevi din cadrul Liceului Agricol, Timişoara. Vârsta subecţilor este cuprinsă între 15-17 ani.
Metode şi procedură
În funcţie de obiectivele enunţate, s-au aplicat următoarele probe:
- proba pentru evaluarea stimei de sine, elaborată de Rosenberg, denumită şi Self Esteem Scale. Această probă cuprinde 10 itemi, fiecare cu câte 4 variante de răspuns, care se notează în felul următor: 4.absolut de acord; 3.de acord; 2.nu sunt de acord; 1.categoric nu. Însumarea punctelor, în final, va da scorul total al probei măsurate.
- proba pentru temperament, elaborată de Heymans. Acesta a pornit de la existenţa a trei proprietăţi fundamentale (emotivitatea, activismul şi rezonanţa reprezentărilor), pe care s-ar clădi 8 tipuri temperamentale: nervos, sentimental, coleric, pasionat, sangvinic, flegmatic, amorf, apatic. Acest chestionar cuprinde 30 întrebări, grupate în 3 serii, corespunzătoare proprietăţilor amintite mai sus. Întrebările presupun răspunsuri de tip dihotomic, răspunsurile afirmative fiind cotate cu 1 punct, cele negative cu 0 puncte.
- proba pentru evaluarea personalităţii, concepută şi utilizată de Eysenck. Această probă investighează şi evaluează câteva din trăsăturile importante ale personalităţii umane. Testul conţine 210 întrebări grupate în 7 scale a câte 30 fiecare. Cele 7 dimensiuni sunt: 1. activismul; 2. sociabilitatea; 3. capacitatea de asumare a riscului; 4. impulsivitatea; 5. expresivitatea; 6. reflexivitatea; 7. responsabilitatea. La întrebările chestionarului se poate răspunde cu Da sau Nu. Din cadrul acestui test, în conformitate cu obiectivele studiului de faţă, se va selecta scala pentru impulsivitate, care interesează în primul rând, celelalte scale trecând pe un plan secund.
Acest test s-a folosit cu scopul principal de a identifica cotele impulsivităţii adolescenţilor, dar şi pentru a observa cum relaţionează această dimensiune a personalităţii (agresivitatea) cu temperamentul şi stima de sine. Conform ipotezelor lansate, adolescenţii cu stimă de sine scăzută, precum şi cei cu temperament nervos şi coleric, vor obţine cote ridicate la scala 4. impulsivitate a probei pentru evaluarea personalităţii.

Fiecare subiect primeşte o mapă cu cele trei chestionare, fiecare chestionar având câte o foaie de răspuns. Nu există limită de timp pentru completarea lor. Se dă instructajul pentru fiecare în parte şi se explică în detaliu scopul completării lor, asigurându-se în acelaşi timp şi de confidenţializarea rezultatelor.

VI. Prezentarea datelor brute ale investigaţiei

După decodificarea datelor obţinute în urma testării subiecţilor, analiza rezultatelor urmăreşte aspectele cantitative, prin aplicarea aparatului statistic corespunzător, şi aspectele calitative, acestea din urmă fiind tratate în următorul subpunct al proiectului.

În tabelul 1 sunt prezentate:
a. mediile valorilor şi abaterile standard;
b. legăturile corelaţionale între stima de sine şi comportament agresiv.

Conform datelor din tabelul 1 se poate observa ca prima ipoteză este confirmată. Între stima de sine a adolescenţilor şi agresivitate există o corelaţie negativă (-.377), astfel cu cât stima de sine este mai scăzută cu atât cotele de la agresivitate sunt mai ridicate.

În tabelul 2 sunt redate :
a. media şi abaterile standard ale valorilor;
b.legăturile corelaţionale dintre temperament (coleric şi nervos) pe de-o parte, şi agresivitate, pe de altă parte.


Din tabelul 2 se poate observa că datele brute colectate sprijină şi cea de-a doua ipoteză, conform căreia, dacă individul prezintă multe trăsături temperamentale de gen nervos şi coleric, atunci manifestă frecvent un comportament agresiv ridicat şi viceversa. Astfel, se pare că cea mai puternică legătură există între temperamentele coleric, respectiv nervos şi agresivitate (corelaţii pozitive de .608, respectiv de .628). Subiecţii care au avut cote mari la aceste două tipuri temperamentale, au obţinut cote mari şi la scala impulsivitate din cadrul probei de evaluare a personalităţii.

VII. Interpretarea datelor furnizate de demersul investigaţiei
În urma prelucrării statistice a datelor se observă, pentru prima ipoteză, că între cele două variabile există o corelaţie negativă. Acest lucru înseamnă că datele observate sprijină prima ipoteză lansată, conform căreia un nivel scăzut al stimei de sine este asociat cu un comportament impulsiv ridicat.
Astfel, comportamentul agresiv al unei persoane este foarte mult pus în legătură cu modul în care aceasta se autovalorizează, cu imaginea de sine pe care fiecare şi-o construieşte despre sine însuşi.
Elevii ca orice om în general au nevoie de semne de recunoaştere, de o anumită cantitate de contacte cu ceilalţi colegi. Cei cu o stimă de sine scăzută  au nevoie de aceste semne de recunoastere mai mult decat cei cu stima de sine ridicată.
Astfel, elevii cu stima de sine scazută, deoarece nu pot trăi - se pare - fără aceste semne şi pentru a evita situaţiile de indiferenţă (care i-ar afecta şi mai tare ) se preocupă continuu de obţinerea acestor contacte.
În situaţia în care nu li se oferă sau nu pot obţine contacte pozitive cu celelalte persoane din anturaj, prin intermediul cărora să obţină recunoaşterea de care au cea mai mare nevoie,  vor acţiona pentru a obţine cel puţin contacte negative (prin provocarea de incidente, gălăgie, acte antisociale, perturbarea derulării orei de curs, non-conformism facil).
Cele expuse mai sus pot fi uşor identificate precum cauze ale agresivităţii elevilor cu stimă de sine scăzută, în dorinţa lor de a evita situaţiile de indiferentă atât de dure pentru ei. Aşadar se poate presupune că prin atitudinea agresivă, individul căută, chiar cu disperare, uneori, orice formă de contact social, fie el pozitiv sau negativ, încercând cu orice preţ să atragă atenţia.
Rezultă, prin urmare, că este extrem de important ca profesorul, ori de cate ori are prilejul, să ofere semne de recunoaştere pentru elevii care au un comportament şcolar de bună calitate. Astfel el încurajează comportamentele pozitive şi diminuează potenţialul comportament agresiv sau chiar violent.
În această interesantă şi complexă situaţie, satisfacerea sentimentului de a fi iubit şi acela de a fi competent îi dă posibilitatea individului cu o stimă de sine (constant) înaltă să caute şi să obţină, de cele mai multe ori contacte pozitive, manifestate prin semne de recunoştere. Dimpotrivă, cel cu stimă de sine (constant) scăzută, ale cărui sentimente de a fi iubit şi de a fi competent sunt îndoielnice/precare, va urmări  pur şi simplu, să evite indiferenţa, căutând, agresiv chiar şi contactele negative.
Datele statistice sprijină şi cea de-a doua ipoteză, care se referă la evaluarea relaţiei între  tipul temperamental al fiecăruia şi comportamentul agresiv. Se pare că există câteva tipuri de temperamente care favorizează atitudinile/conduitele de gen agresiv.
Trăsăturile temperamentale se manifestă în conduita individului de la vârsta cea mai fragedă, sunt stabile şi nu se modifică decât rareori. În vorbirea curentă întâlnim deseori aprecieri despre oameni cu un temperament forte, despre temperamente năvalnice, inegale sau inerte. Însa puţini sunt cei care ştiu că în spatele acestor comportamente se află o persoană care încearcă să îşi ascundă o stimă de sine scăzută, o părere nefavorabilă despre propria persoană, despre propriile capacităţi şi abilităţi. Însă, acest nivel al stimei de sine se ascunde de multe ori în comportamente agresive, comportamente care fac rău celor din jur.
După cum reiese din datele obţinute, există anumite tipuri de temperament înclinate spre astfel de atitudini, vorbim, astfel, în special despre tipul nervos şi cel coleric. Caracteristicile principale ale acestor tipuri sunt în special, capacităţile de lucru destul de reduse, mai ales in situaţii de stres, declinul intervenind rapid, la fel şi oboseala care este persistentă. Aceste tipuri sunt in general neechilibrate, când se afirmă acest lucru facem în general referire la izbucnirile nervoase, explozive, chiar destul de frecvente. Astfel, aceste persoane, care au aceste comportamente agresive, au, probabil, la bază anumite tipuri de temperament care le favorizează, vorbim în special despre cele doua tipuri amintite anterior.
Temperamentul coleric poate fi caracterizat printr-o energie accentuată, o tendinţă spre impulsivitate, nestăpânire de sine în situaţii care par a-i afecta integritatea. Agitaţia care se manifestă continuu poate ajunge chiar la agresivitate. Tendinţa de a deţine controlul şi de a domina, în pofida unei stime de sine scăzute atrage după sine nemulţumire din partea celorlalţi, nemulţumire ce poate genera, la coleric, acte agresive împotriva celor care îi subminează autoritatea. Tendinţa spre exagerare, teama că cei din jur vor observa nivelul stimei de sine pe care individul îl are, îl determină pe acesta să manifeste un comportament oarecum defensiv, însa exprimat printr-o agresivitate îndreptată asupra altora, pentru a demonstra punctele forte şi în nici un caz pe cele slabe, care îl caracterizează într-o mai mare măsură. Astfel tinde să formeze asupra sa o imagine de persoană puternică, însă această tendinţă este exagerată, ajungându-se de cele mai multe ori la comiterea de acte agresive împotriva celor care îi subminează autoritatea şi temperamentul puternic.
Persoanele care prezintă tipul nervos de temperament au ca proprietăţi fundamentale mobilitatea şi vivacitatea sentimentelor, nevoia de emoţii, vagabondajul afectiv, puterea de seducţie, impulsivitatea, violenţa, acţiuni adesea în contradicţie cu principiile enunţate. Nervoşii vor să uimească şi să atragă atenţia altora asupra lor, sunt indiferenţi la obiectivitate. Au un gust pronunţat pentru bizar, macabru, pentru tot ce este negativ.

VIII. Propuneri şi sugestii de îmbunătăţire a activităţii din clasa de elevi din perspectiva temei abordate de proiectul de studiu
Scopul acestui proiect, aşa cum am precizat la început, constă în identificarea la nivelul unei clase agresive de elevi a setului aferent de cauze ale conduitelor impulsive ale acestora în vederea propunerii unor modalităţi de intervenţie care să reducă aceste comportamente agresive.
S-a putut observa că ipotezele lansate au fost confirmate, astfel s-au identificat corelaţii semnificative între temperamentul nervos şi coleric şi agresivitate, precum şi între stimă de sine şi agresivitate. Acest lucru înseamnă că atitudinile agresive ale adolescenţilor  sunt dependente în mare parte de tipul de temperament, precum şi de stima de sine a acestora.
Pentru a interveni în diminuarea agresivităţii în clasa de elevi poate fi adoptat un program care se va desfăşura pe parcursul orelor de dirigenţie. Am ales ora de dirigenţie pentru că se presupune că dirigintele are un mai mare impact asupra clasei sale, fiind, cel puţin teoretic, mai legat administrativ şi, de ce nu, şi afectiv de aceasta. Pe de altă parte, în orele de dirigenţie nu se urmăreşte asimilarea unor noi cunoştinţe sau teorii, ci mai degrabă învăţarea şi exersarea unor atitudini şi comportamente sociale direct dezirabile.
Ca atare, elevul va învăţa:
*a se cunoaşte şi înţelege pe sine vs a-i cunoaşte şi înţelege pe ceilalţi;
*a înţelege consecinţele faptelor sale, modul în care acestea îi afectează propria persoană şi modul în care sunt afectate celelalte persoane de comportamentul pe care îl adoptă.   
Accentul cade în special asupra modului în care face fată anumitor situaţii, care este modalitatea de percepere a acestei situaţii.
Programul propus va fi desfăşurat de către dirigintele clasei în care nivelul agresivităţii este considerat ca fiind unul foarte ridicat. Concret, pe parcursul fiecărei ore de dirigenţie, care are loc săptămânal, elevilor li se vor propune diferite situaţii de interacţiune cu colegii. Când vorbim de astfel de situaţii ne referim la o interacţiune care poate conduce la agresivitate, fapt datorat mai multor cauze cum ar fi diferenţele de opinie, diferenţe  de personalitate sau pur şi simplu antipatii pe care le dezvoltă fără o cauză precisă, fără un motiv bine determinat.
De asemenea, elevii pot fi solicitaţi să realizeze anumite jocuri de rol, fiind puşi în anumite situaţii care nu le fac plăcere, situaţii care pot conduce la agresivitate. Pe baza acestor exemple, elevii sunt îndrumaţi să reacţioneze aşa cum ar face în mod normal, pentru ca mai apoi profesorul coordonator să ofere o imagine mai clară asupra consecinţelor comportamentelor desfăşurate. Dirigintele poate oferi de asemenea o perspectivă asupra modului în care tebuiesc rezolvate anumite situaţii, fără a aduce prejudicii celor din jur şi fără a pune în pericol propria integritate.
În altă ordine de idei se pot prezenta şi anumite cazuri de agresivitate şcolară sa nu şi dezbate pe baza lor, pentru a desprinde un comportament adecvat în asemenea situaţii. Într-o astfel de abordare este foarte importantă sublinierea consecinţelor comportamentelor agresive.
Considerând un cadru strict didactic putem propune cel puţin următoarele sugestii:
•recunoaşterea meritelor fiecărui elev ori de câte ori acestea sunt demne de acest fapt;
•considerarea aspectelor meritorii în raport cu progresul personal la învăţătură sau comportamental al fiecărui elev (în sensul unei abordări diferenţiate a acestora);
•practicarea, la nevoie, pentru ridica stima de sine, a unei supraevaluări moderate;
•observarea atentă a elevilor cu un posibil temperament coleric sau / şi agresiv;
•implicarea plenară a elevilor cu un potenţial agresiv pe fond temperamental sau de stimă de sine scăzută în activităţi care să le consume excesul de energie şi să le dea satisfacţii atât de moment, cât şi de lungă durată, ca, de pildă, însărcinarea cu diferite responsabilităţi administrative ale clasei;
•evitarea unor pedepse prea dure vis a vis de greşelile comise de elevi, dar accentuarea cauzelor unor noi greşeli şi sugerarea de modalităţi corecte de abordare etc.
Tot în acest sens, iată câţiva parametrii pe care Ilie Marian îi propune, într-o lucrare relativ recentă (Elemente de pedagogie generală, teoria curriculum-ului şi teoria instruirii - 2005), pentru ca educatorul să poată construi o relaţie educaţională eficientă cu propria clasă:
•„să formuleze obiective educaţionale prin raportare strictă la educabilii concreţi cu care lucrează;
•să vizeze cu prioritate formarea de atitudini;
•să planifice un proces didactic bazat pe curba în formă de „J”;
•să gândească educabilul ca parte activă a tacticilor didactice propuse;
•să dea educabilului libertate de mişcare şi inovaţie în demersul didactic;
•să gândească procesul didactic lăsând spaţiu restructurării din mers a tacticilor didactice stabilite;
•să lase spaţiul necesar abordării unor tactici didactice neprevăzute iniţial;
•să creeze situaţii de învăţare;
•să se constituie în facilitator al învăţării;
•să construiască situaţii problemă;
•să încurajeze libera exprimare a opiniilor;
•să fie în permanenţă activ (coordonator, conducător, facilitator) în desfăşurarea procesului didactic, dar să devină „vioară întâi a concertului educativ” doar la nevoie;
•să realizeze o evaluare pe patru coordonate: activitatea elevului, activitatea sa, desfăşurarea procesului şi evaluarea evaluării;
•să faciliteze elevului acţiunea de autoevaluare etc.” (Ilie, D. M., 2005, pp. 228 - 229).
O altă modalitate pentru a spori înţelegerea între colegi şi pentru a reduce comportamentele agresive ale elevilor ar fi lectoratele cu părinţii, discuţiile individuale sau de grup cu aceştia, pentru a descrie situaţia de la nivelul clasei şi pentru a găsi împreună soluţii.
Linii de urmat în discuţiile cu părinţii:
Există unele principii orientative pe care părinţii unui elev trebuie să le aibă în vedere pentru a oferi un cadru cât mai favorabil atât dezvoltării propriului copil cât şi menţinerii unui climat cât mai favorabil în relaţiile cu ceilalţi:
•să înţeleagă că educaţia seamănă mai mult cu o relaţie de prietenie, mai ales la această vârstă, reuşind astfel să exercite un  control discret, dar consecvent asupra elevului. Acest lucru presupune găsirea fericitei căi de mijloc între tutela excesivă şi indiferentă. Este dovedit faptul că adolescenţii care beneficiază de o manieră educativă democratică în familie rămân racordaţi la  informaţiile ce le parvin din partea părinţilor;
•să asigure un cămin plin de căldură şi seninătate oferindu-i permanent o dragoste necondiţionată. Concret, acest lucru presupune ca părinţii să-l iubească pe adolescent aşa cum este şi chiar dacă nu aprobă multe din faptele sale;
•indiferent de provocările sale, familia să-şi menţină nealterată autoritatea. Dacă în copilărie limitele educative, postulate de părinti, trebuie sa fie destul de ferm şi restrictiv conturate, la această vârstă ele pot deveni mai largi şi mai flexibile;
•când este ursuz şi necomunicativ să nu fie bombardat cu intrebări. Iniţierea unor activităţi comune conduce treptat la dezamorsarea tensiunii şi îndulcirea atmosferei;
•părintele să fie apt oricând pentru a discuta cu adolescentul;
•părinţii să vină, permanent în întampinarea nevoilor adolescentului şi să îl sprijine neîncetat ca să îşi cunoască toate calităţile, iar mai apoi, pe baza lor, să îşi exerseze încrederea în sine. De asemenea, lauda să funcţioneze concret şi cu maximă promptitudine. Ea trebuie să devină un obicei verbal, ori de câte ori este posibilă, zilnică chiar.
În concluzie, iată câteva direcţii de intervenţie în situaţiile violenţei şcolare şi agresivităţii între elevi:
•dezvoltarea spirituală, morală, socială, culturală a comunităţii în care se integrează şcoala: valori promovate, oportunităţi şi implicare în activităţi extracurriculare;
•şcoala ar trebui să ofere şanse egale pentru toţi la exprimare şi succes, ceea ce presupune regândirea raportului dintre cooperare-competiţie şi recompensele puse în joc;
•satisfacerea nevoilor speciale, pentru elevii vulnerabili, fiind necesară satisfacerea unui climat de securitate;
•promovarea unui cod normativ clar în privinţa conduitelor de violenţă;
•educarea părinţilor (cum să intervină în cazul în care copilul lor este fie agresor, fie victimă a agresiunii), profesorilor (cum să încurajeze copiii să comunice incidentele de violenţă şi cum să intervină în cazul violenţelor între elevi) şi elevilor (cum să evite violenţele şi cum să se implice ei înşişi în acţiuni împotriva violenţei);
•crearea unor facilităţi pentru descărcarea sentimentelor de frustrare sau mânie astfel încât să se evite exprimarea lor prin agresiuni asupra colegilor (să trântească cu putere o minge, să lovească o pernă, să facă un tur în jurul şcolii);
•consiliere, cursuri de autoapărare pentru elevii victimizaţi.

BIBLIOGRAFIE:
1.Banciu, D., Rădulescu, S. M. (1985). Introducere în sociologia devianţei, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică;
2. Debarbieux, E. (1996). La violence en milieu scolaire, vol I (Etat des lieux), ESF, Paris;
3.Fattah E. (1991). Understanding Criminal Victimisation. An introduction to the theoretical victimology, Ontario, Prentice Hall, Canada Inc;
4.Ferreol, G., A Neculau (2003). Violenţa. Aspecte psihosociale, Iaşi: Editura Polirom;
5.Ilie, D., Marian (2005). Elemente de pedagogie generală, teoria curriculum-ului şi teoria instruirii, Timişoara: Editura Mirton;
6.Olweus, D. (1993). Bullying in School: What We Know and We Can Do? Oxford, Blackwell;
7.Popescu Neveanu (1978). Dicţionar de psihologie, Bucureşti: Editura Albatros;
8.Şoitu L., Hăvărneanu,C. (2001). Agresivitatea în şcoală, Iaşi: Editura Institutului European.

Citare:

Ilie. Marian. (coord.). (2007). (08.mai.). Violenţa în şcoală. Agresivitate în rândul elevilor. apărut în Revista de Cercetare în Ştiinţele Educaţiei. Timisoara. disponibil la: http://www.rcsedu.info

 

Warning: Parameter 1 to modMainMenuHelper::buildXML() expected to be a reference, value given in /home/rcsedui/public_html/libraries/joomla/cache/handler/callback.php on line 99
U. V. T. Timisoara    D.P.P.D. Timisoara 

Cele mai citite articole:


Warning: Creating default object from empty value in /home/rcsedui/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/rcsedui/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/rcsedui/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/rcsedui/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79

Warning: Creating default object from empty value in /home/rcsedui/public_html/modules/mod_mostread/helper.php on line 79
«  December 2017  »
MTWTFSS
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031